Ce este ”atasamentul” ?

Cat de siguri sau nesiguri suntem cu partenerii nostrii romantici depinde, in mare parte, de modul in care ne-am legat de relatia cu parintii la o varsta frageda. Din ziua in care ne-am nascut ne-am indreptat catre parinti pentru dragoste, confort si siguranta, mai ales in vremuri de suferinta. Din acest motiv, le numim ”figuri de atasament”.

Atunci cand ”figurile” noastre de atasament raspund la suferinta noastra in moduri care satisfac nevoile noastre, ne simtim mangaiati si sustinuti, suferinta noastra este redusa si invatam ca figurile noastre de atasament pot fi contate in momente de stres.

Daca parintii raspund adesea la suferinta unui copil, minimizandu-si emotiile, respingand cererile de ajutor sau facandu-l pe copil sa se simta prost, copilul va invata sa nu aiba incredere in atasament pentru ajutor si sa-si suprime grijile si emotiile si sa se ocupe de ei singuri. Aceste strategii de minimizare se numesc ”dezactivarea strategiilor de atasament”.

Pentru altii, parintii raspund la suferinta unui copil prin a fi incosistenti in sprijinul pe care il ofera sau pentru a nu oferi sprijinul potrivit. Poate ca uneori recunosc suferinta copilului, iar alteori nu o recunosc si se concentreaza asupra modului in care suferinta i-a facut sa se simta, mai degraba decat sa ajute copilul sa-si gestioneze sentimentele.

Iar unii parinti ar putea oferi sprijin, dar nu este ceea ce are nevoie copilul. De exemplu, un copil ar putea avea nevoie de incurajare pentru a face fata unei provocari, dar parintele incearca sa fie ”simpatic” si este de acord ca copilul nu poate face fata provocarii. Expunerea regulata la aceste tipuri de experiente parentale inseamna ca acei copiipot experimenta ingrijorari excesive, mai ales atunci cand sunt stresati, si depun eforturi mari pentru a fi foarte aproape de ”figurile de atasament”. Aceste strategii de crestere a ingrijorarii si cautarea apropierii excesive sunt numite strategii hiperactivatoare.

Care sunt stilurile de atasament?

Aceste strategii, impreuna cu gandurile si sentimentele oamenilor despre relatii, formeaza baza stilului de atasament al unei persoane la varsta adulta.

Propriul nostru stil de atsament este rezultatul modului in care evaluam doi factori – anxietatea atasamentului si evitarea atasaentului.Anxietatea de atasament variaza de la scazuta la inalta, persoanele cu anxietate de atasament manifestand o mare nevoie de aprobare, o dorinta intensa de a fi aproape fizic si amotional de ceilalti (in special partenerii romantici) si dificultati care contin stresul si emotiile lor in relatii.

Evitarea atasamentului variaza, de asemenea, de la scazut la ridicat, persoanele cu evidenta de atasament manifestand o neincredere fata de ceilalti, un disconfort fiind intim si emotional apropiat de ceilalti, incredere in sine excesiva si tendinta de a-si suprima grijile si emotiile.

Persoanele care evalueaza scazut atat anxietatea, cat si evitarea atasamentului, au un atasament sigur. Ei au incredere in ceilalti, se simt confortabili cu impartasirea emotiilor si sunt apropiati de ceilalti si au tendinta de a nu minimiza sau exagera suferinta lor. De asemenea, se simt increzatori in provocarile de rezolvare a problemelor si factorii de stres ai vietii, precum si in apelarea la altii pentru sprijin.

Se pot schimba in timp aceste stiluri de atasament?

Se crede ca stilurile noastre de atasament sunt moderat stabile de-a lungul vietii, desi unii oameni reusesc sa treaca de la un atasament nesigur la un stil de atasament sigur. Dar acest lucru nu se intampla doar, ci necesita mult efort. Cercetarile sugereaza ca, desi stilurile de atasament pot deveni mai greu de schimbat pe masura ce imbatranim, evenimentele si experientele de viata care ne provoaca convingerile preexistente despre relatii pot aduce schimbari in stilul nostru de atasament.

Casatoria si dezvoltarea obiectivelor comune care intaresc dragostea si angajamentul fata de cineva drag, s-a dovedit a reduce insecuritatea atasamentului. Dar evenimentele care sunt privite ca amenintari la adresa relatiei sau pierderea conexiunii (cum ar fi respingerea partenerului), pot creste nesiguranta atasamentului.